Dedicăm numărul acesta de revistă legăturilor pe care le-au avut arta și religia de-a lungul timpului. În diferite epoci istorice, artele și religiile au reflectat reprezentările umane despre lume. În unele aspecte au fost de acord, în altele s-au despărțit. Ceea ce au avut în comun a fost ideea de creație/ construire/ făurire/ zidire a operei după felul și asemănarea marelui act al întemeierii lumii. Multă vreme omul de artă a fost văzut ca fiind înzestrat cu puterea Demiurgului/ lui Dumnezeu. Pentru greci, artistul, omul în genere, era asemenea zeilor, deoarece avea sufletul nemuritor prin care făcea legătură cu armonia lumii divine. Arta era în sine un mijloc de desăvârșire a sufletului omului, ceea ce însemna atingerea echilibrului, înțelepciune, dreptate și curaj. Artistul grec aspira să devină un bun meșteșugar după modelul ideal de măiestrie al Marelui Arhitect. Și în lumea creștină artistul este considerat omul dotat cu har divin. El însuși mare artist și arhitect, Dumnezeu a creat lumea ca o operă de artă desăvârșită. Motivul acesta a dominat toată arta creștină. Iată doar un exemplu superb de psalm scris de Petru Cercel: „Stăpâne Domn pe-adânc și pe văzduhuri,/ Tu, ce ai făcut pământ și cer și mare,/ Pe om din lut și nevăzute duhuri”. Dumnezeu este perfecțiunea, spiritualul, eternul, atemporalul, metafizicul. Artistul este omul supus dispariției, temporalității, lumescului, decăzutului și doar prin harul divin el poate dobândi mântuirea, viața veșnică a sufletului. Aproape în toate religiile, creația a fost asociată cu apropierea omului de lumea divină.
Comentarii recente